Analizele politice din sfera teoriei democratice au cunoscut, în ultimele decenii, o evoluție care a trebuit să țină cont de o realitate excepțional de dinamică și fluidă. Dacă studiile politologice din anii 90 încercau să previzioneze maniera în care va evolua ceea ce Samuel Huntington a numit „al treilea val al democratizării“ pe baza a ceea ce s-a întâmplat în statele sud-americane ieșite din marasmul unor dictaturi de dreapta și promițând să se îndrepte spre democrație, fără a reuși, totuși, să ofere suficiente garanții că procesul de democratizare se și finalizează prin instituirea unei democrații consolidate, cele de dată recentă au renunțat la pretenția „profetică“ și se concentrează mai mult asupra realității imediate. Înseși discuțiile teoretice și-au mutat aria de interes dinspre ceea ce era considerat a reprezenta, până nu demult, „grădina deliciilor democrației“ spre ceea ce se întâmplă, realmente, în epoca numită, de către unii autori importanți, a „postdemocrației“. Cumulând această chestiune cu aceea a noilor resorturi specifice procesului de globalizare, precum și cu eșecurile înregistrate în contextul încercărilor de a transfera „formulele“ democrațiilor occidentale în diferite părți ale globului, de la țările Orientului Apropiat până la cele din Asia de Sud-Est ori Africa Subsahariană, politologii, economiștii și sociologii își îndreaptă atenția, mai cu seamă în ultimii cinci ani, spre ceea ce, cu o denumire fie numai temporară, este indicat a însemna apoca postdemocratizării. Ce înseamnă aceasta? În primul rând, o nouă cultură a protestului, care s-a manifestat, inițial, în contextul crizei economice de după 2008-2009 în chiar sânul lumii occidentale, în unele dintre cele mai puternice democrații, considerate ca fiind reper al libertății și bunăstării. Este vorba despre proteste îndreptate împotriva unor elite economice și politice care sunt acuzate de a-și fi pierdut caracterul reprezentativității din perspectiva interesului public, fiind asociate exclusiv intereselor private. În al doilea rând, avem de-a face, în epoca postdemocratizării, cu o serie de revendicări ce nu mai vizează, precum înainte, în primul rând spațiul internațional (pe modelul binomului antinomic capitalism-socialism, funcțional în epoca Războiului Rece), ci mai cu seamă spațiul problemelor locale, în sensul în care criza economică a trezit, la nivelul cetățenilor obișnuiți, suspiciuni cu privire la capacitatea propriilor elite politico-administrative de a le garanta securitatea economică. În al treilea rând, se poate constata o disoluție a perspectivei unei kantiene „păci eterne“, vis al iluminismului pus în practică, prin structuri bazate pe tratate internaționale, mai cu seamă în perioada postbelică, câtă vreme conflicte aparent regionale au, de fapt, o anvergură globală și afectează în mod direct securitatea ontologică a tuturor actorilor implicați. Cu siguranță, caracteristicile epocii postdemocratizării, ale cărei semnale inițiale ar putea fi identificate în anul 2001, când au avut loc atentatele teroriste de pe teritoriul SUA, sunt cu mult mai multe și, la fel de sigur, vor fi aduse sub lupa analizei în perioada următoare. Avem și vom mai avea, deci, câteva coordonate ale modului în care ar putea evolua lumea noastră în deceniile care vor urma, ceea ce nu înseamnă că, așa cum avertiza la mijlocul veacului trecut un filosof politic, viitorul nu rămâne deschis. Fără a cădea, însă, în patima profețiilor istorice, este important, totuși, să avem anumite repere predictibile cu privire la ceea ce va urma, pentru că semnele zilelor de astăzi sunt extraordinar de importante în încercarea de a realiza cum se va dezvolta lumea de mâine.

Dan Misăilă

Loading...
DISTRIBUIȚI

LĂSAȚI UN MESAJ