„Toamna îmi îneacă sufletul în fum/ Toamna-mi poartă-n suflet roiuri de frunzare,/ Dansul trist al toamnei îl dansăm acum, / Tragică beție, moale legănare“, ne spune un poet care a trecu, la rându-i, tânăr, pragul veșniciei – Nicolae Labiș.

Sunt multe lucruri de făcut toamna: de început școala, de strâns roadele pământului, de iubit, de creat, de întemeiat. Dar dincolo de toate acestea, toamna mai avem de făcut ceva: avem să ne amintim de poetul Aurel Dumitrașcu. Născut în satul Sabasa, comuna Borca, județul Neamț, el a ars ca o flacără, întru poezie (mărturie stă corespondența cu prietenul său, poetul Adrian Alui Gheorghe), fiind răpus, la doar 35 de ani, la Spitalul „Fundeni“ din București, de leucemie, boala sângelui. Dar și poezia pe care a slujit-o ca puțini alții este, putem spune, sângele unei culturi, de vreme ce, așa cum ne-a amintit Hölderlin, „poetic locuiește omul pe acest pământ“.

Loading...

Aurel Dumitrașcu este considerat unul dintre cei mai importanți reprezentanți ai curentului optzecist și al postmodernismului în literatura română. A absolvit Liceul „Mihail Sadoveanu“ din Borca și Facultatea de Filologie a Universității „Al.I. Cuza“ din Iași, a fost, pe rând, funcționar, profesor, muzeograf, inspector cultural, membru al cenaclului „Universitas“.

Din anul 1994, la inițiativa bunului său prieten, scriitorul Adrian Alui Gheorghe, la Piatra Neamț a fost inițiat Concursul Național de Poezie „Aurel Dumitrașcu“, care girează debutul în volum al tinerilor poeți.

„Unul dintre marii nedreptățiți ai generației ’80“

Dar să revenim la poetul care a debutat în revista „Tomis“ în anul 1976.

Aurel Dumitrașcu, afirma în anul 2009 Claudiu Komartin, „este unul dintre marii nedreptățiți ai generației ’80. Poet de primă mână, discret și hipersensibil, mort la doar 35 de ani de leucemie, Dumitrașcu rămâne, alături de bucovinenii Vișniec și Danilov (primul format și lansat, totuși, în Cenaclul de Luni de la București), cel mai important scriitor al falangei nordice 80-iste. Ca și bănățeanul Ion Monoran, Aurel Dumitrașcu pare un poet uitat, deși, spre lauda lor, nici Alexandru Mușina, nici Marin Mincu nu l-au ignorat în cele mai importante antologii de poezie ale ultimelor decenii – «Antologia poeziei generației 80» (1993, 2002), respectiv «Poezia română actuală», vol. I (1998). Despre «Divina Paradoxalia» (Paralela 45, 2006), cuprinzând cele două volume pe care Dumitrașcu le-a văzut publicate în timpul vieții, precum și trei plachete postume, s-a scris tare puțin, iar despre epistolarul cu Adrian Alui Gheorghe, «Frig» (Conta, 2008) și despre jurnalul său, publicat în patru volume îngrijite de același admirabil Ad. Alui Gheorghe, «Carnete maro» (Timpul, 2002, 2003, 2004, 2005) – mai deloc (în condițiile în care jurnalele derizorii ale câtorva scriitori la modă au stârnit prin revistele literare tot felul de comentarii și de dispute). Poet din familia lui Virgil Mazilescu, Aurel Dumitrașcu a lăsat în urma lui foarte mult – proiecte de cărți, un jurnal (însumând aproape 1.000 de pagini) pe care îl citești cu sufletul la gură și o influență durabilă ușor de recunoscut în versurile mai multor 80-iști moldoveni.
Am descoperit în «Divina Paradoxalia» un poet excelent, limpede și subtil, plin de vitalitate, dar însoțit întotdeauna de sentimentul precarității și al extincției. «Furtunile memoriei» (1984), «Biblioteca din Nord» (1986) și postumele «Mesagerul» (1992), «Tratatul de eretică» (1995) și «Fiara melancolică» (1999) ar trebui să-și găsească în sfârșit locul printre cele mai importante volume de poezie românească din ultimul sfert de secol“.

Tot mai prezent

Din anul 2009, de când au fost scrise rândurile de mai sus, lucrurile au evoluat în bine, opera și personalitatea poetului Aurel Dumitrașcu au fost din ce în ce mai prezente în revistele de specialitate și în istoriile literaturii române proaspăt apărute (semnate de Alex Ștefănescu și Nicolae Manolescu), volumul Frig“ fiind preluat și promovat de editura „Charmides“.

Acum, la comemorarea unui sfert de secol de la trecerea în veșnicie, în veșnicia culturii românești a poetului, îmi vin în minte versuri din poemul „cimitirul personal“:

„Sunt zile când mori și tu intrând agale pe/ poartă. (…)/ Eu care am citit totul eu care am văzut totul/ chiar și trupul ofeliei putrezind lângă trupul lui mao/ atâtea trupuri din care creșteau până aici pe pământ/ drepte sfioase tulpini. Un imperiu./ Scriem: un autor e un om oarecare. Pierdut./ Nu te lua după cuvintele lui/ nu te lua după cuvintele mele./ Sunt zile când mori și tu intrând agale pe poartă./ Știu numele tău, te aștept, ne închidem,/ stăm goi. Uneori putrezești tu. Uneori putrezesc eu./ Aproape nimeni nu știe“.

Expoziție dedicată poetului, la Biblioteca Județeană

Astăzi, 16 septembrie, cei ce vor trece pragul Bibliotecii Județene „G.T. Kirileanu“ vor putea admira, în expoziția de la parter, volumele poetului, dar și pagini din manuscrisele pe care ni le-a lăsat. Cu manuscrisele lui (între care se numără și o vastă corespondență cu oameni de cultură ai vremii lui ), biblioteca a deschis, la inițiativa directorului ei, scriitorul Adrian Alui Gheorghe, un fond special, ce va aduna moștenirea creatorilor din județul Neamț, mapele cu manuscrise urmând să fie mai expuse într-o sală gândită în scopul prezervării memoriei culturale a Ținutului Neamț.

Parafrazând alte două versuri din poezia „Ars doloris“ („între mine și tine numai aerul/ ca un poem întors de pe front“), vom spune că între noi, cei de astăzi, între noi cei grăbiți, copleșiți de informații, de ne-viață, și poetul Aurel Dumitrașcu este numai aerul poemelor sale, întoarse, prin grija prietenului Adrian Alui Gheorghe, de pe frontul care ucide vieți, opere, creații de tot felul. De la greci știm că prietenia este una din treptele iubirii, alături de iubirea familială, de eros și de agapé (iubirea divină). A avea un prieten, s-a spus, este mai vital decât a avea un înger; iar poetul Aurel Dumitrașcu a găsit, prin grija poetului Adrian Alui Gheorghe, prietenul său, poarta spre istoria poeziei românești.

Dan D. IACOB

Loading...
DISTRIBUIȚI

LĂSAȚI UN MESAJ