Autoiluzionare – părinți care pleacă în străinătate să ajute copiii. Oare este destul? * Doctor MIRON ITZHAK Psiholog principal clinician cu drept de supervizare
Una din afirmațiile des întâlnite la românii plecați la muncă în străinătate este „am plecat ca să pot să-i ajut pe copiii mei și să le creez o viață mai bună, să le ofer posibilitatea să învețe la școli mai bune, să facă facultate„.
Aparent, motivația lor este logică și creează încrederea că lucrurile așa vor merge. Dar, când aprofundezi, găsești adevăruri total diferite și faptul că această motivație este mai mult pentru a se împăca pe ei cu ei, să poată pleca liniștiți în străinătate și să spună că au avut grijă de copiii lor și să se împace cu starea de vinovăție că nu au făcut destul pentru ei.
Ambele cazuri pe care o să le prezint în acest articol, vor fi edificatoare în acest sens.
George, nume fictiv, în vârstă de 23 de ani, student la Științe Umane la Iași, s-a înscris și a fost acceptat să înceapă studiile la această facultate. Din păcate, nu a intrat la bursă și, într-o discuție între părinți s-a hotărât mama să plece în Italia să lucreze și să-și ajute singurul copil să facă o facultate.
Mai mult, George era un băiat căruia îi plăcea viața bună și comodă. Mama i-a acceptat toate mofturile. Încă de la început i-a găsit o grasonieră să locuiască singur. Cheltuielile au fost mari, pe lângă taxă erau chirie, întreținere, cumpărarea cursurilor, hrana și altele iar suma totală ajungea în jur de 500 de euro. Mama, pentru o sumă un pic mai ridicată era nevoită să stea în Italia 24 de ore din 24 ore cu o bătrână cu multe boli cronice, să o îngrijească non stop, fără a ieși din locuință. Ea știa că la fiecare sfârșit de lună, când primea salariul, poate să-i trimită banii băiatului, acasă, pentru facultate. Când a plecat femeia în Italia, George a început cursurile și avea 19 ani.
Mama îl întreba din când în când cum îi merge, iar George răspundea sec: foarte bine! Ea nu avea cum să-și dea seama ce o să afle după patru ani, anume că George, cu excepția primei luni când a urmat cursurile la facultate, nu a mai călcat pe acolo. La început, el s-a dus, dar a văzut că nu este pentru el, nu i-au plăcut nici materiile, nici colegii, și, dacă la început mai venea din când, după prima lună a început să lipsească zile întregi. I-a plăcut extraordinar de mult să se ducă la discotecă, la Iași, acolo stătea până dimineața, bea, se distra și se ducea cu fete în garsoniera lui pentru plăcerile lui sexuale. În jur de 5 dimineața ajungea acasă, se culca și se trezea la prânz. Mai mânca ceva și seara începea viața de bairam.
Ca să arate că totul este în regulă, o dată pe lună venea acasă, arăta că este un bun student, tatăl îl credea și nu punea prea multe întrebări. Niciodată vreunul din părinți nu l-a întrebat mai aplicat despre facultate, fie din teama de a nu se supăra studentul, fie din din credința neverificată că băiatul lor este bun și face ceea ce spune că face. Dacă s-ar fi uitat în perioada de liceu mai bine, părinții ar fi putut vedea că băiatul era pus în discuție de diriginte pentru că lipsește de la școală și pleacă la un bar unde joacă la păcănele. Tendința de a bea o avea întotdeauna, dar ei, ori l-au crezut pe el, ori din alte motive, nu au luat măsuri. Și cerințele lui materiale au crescut. În al doilea an de presupusă facultate, a cerut 600 de euro, iar în ultimul an, 800 de euro pe lună, bani pe care trebuia să-i plătească mama.
Adicția lui la jocuri de noroc, la femei, la petrecere și la băutură, a crescut de la un an la altul.
Într-o zi, mama nu a găsit bilet de avion din orașul ei spre Bacău, și a decis meargă la Iași. A ajuns destul de târziu la garsoniera lui, ca să descopere că el este în mijlocul unei petreceri, cu zeci de sticle pe masă, și cât se poate de beat. Mama, supărată și speriată de ceea ce a văzut, dimineața se decide meargă la facultate și vadă situația lui. Ceva a apăsat-o pe inimă, a avertizat-o că nu e în regulă cu școala. Când a ajuns să întrebe despre băiatul ei, consilierul de la facultate a fost surprins să o vadă. Ce faceți aici, doamnă, a întrebat-o el. Femeia îi spune că a venit de la muncă din Italia să vadă cum merge învățătura. Consilierul ridică surprins capul și îi spune că George nu mai este la facultate încă din primul an. El nu mai învață cu noi, l-am avertizat, l-am chemat de două ori, el a continuat să nu vină și l-am exmatriculat. Femeia este pe scaun, nemișcată și îl întreabă de ce nu au fost anunțați părinții. Consilierul îi răspunde că el credea că George a făcut datoria minimală să îi informeze și că facultatea nu este obligată să anunțe părinții, studenții sunt majori.
Femeia înțelege atunci totul. Toți cei 4 ani de muncă încontinuu s-au dus, s-au risipit pe băutură, pe jocuri de noroc și pe altele. Atunci, ea se decide să-l aducă la mine la tratament. Dar, se întâmplă aproape același lucru. Ea se bazează pe mine că eu o să-l fac om, și nu știe că el încă nu este destul de matur să nu continue acest joc iresponsabil. În una din întâlnirile noastre trebuia să vină din Iași (unde încerca să reia cursurile) către Piatra Neamț, la mine. Ce credeți că a făcut? Atât de mult era fascinat cum îl duce trenul și el se simte mergând printre dealuri , în mijlocul naturii în tren, ca buricul pământului, că merge băiatul până la Timișoara. Bineînțeles că am sunat-o pe mama lui ca să-i raportez că nu a venit.
Apoi, când două persoane (eu și maică-sa), stăteau pe capul lui, a înțeles, cât de cât. Bineînțeles că tratamentul a durat un timp mai îndelungat, dar partea bună este că astăzi, el este căsătorit, are copii și este profesor la o școală în județul nostru. M-am întrebat atunci și astăzi cum se poate ca amândoi părinții să nu-l întrebe niciodată nimic despre școală, să nu ceară să vadă sau măcar să caute ei, dovezi ca note ori diplome…Oare credea mama că dacă îi trimite bani, el o să reușească să facă din el un băiat cuminte și responsabil care face facultate, mai ales că erau semne din perioada liceului care arătau că dacă nu se ține cineva de capul lui, are tendințe să alunece. Cred că din teama de a nu-l jigni, sau gândindu-se că dând bani și-a făcut datoria, este o teză care arată că nu așa stau lucrurile. Banii sunt importanți dar nu suficienți. Fără dialog, fără supraveghere, fără să existe interactivitate cu propriul tău copil, nu există ajutor. Mulți din părinți greșesc și cred că atunci când copilul este cu noi trebuie să intrăm în toate activitățile, fără să-i permitem să fie independent. Ei cred că este destul să-i trimită bani, să-l vadă lunar. Din păcate, nu este destul.
2.Sergiu a visat toată viața lui că vrea să se facă inginer silvic. A învățat la Liceul Forestier în același domeniu iar când a luat bacalaureatul s-a înscris la Silvicultură în Brașov. Ca și în cazul precedent, mama se hotărăște să plece în Germania, să lucreze și să-l ajute pe singurul ei fiu să devină inginer. Și Sergiu avea condiții bune la Brașov. Locuia la o femeie bătrână și mergea la cursuri în mod regulat. În afară de a-i trimite bani, părinții nu s-au interesat prea mult. Ei se bazau foarte mult pe sora lui, care și ea învăța la Brașov, și de la care primea informații. Și femeia unde locuia Sergiu îi dădea informații surorii lui care le transmitea, apoi, părinților. Sergiu a început primul an cu multă voință, dar, felul lui de a fi o fire mai retrasă, mai nesociabilă, a dus ca studenții să-l ocolească, să-l respingă. Era izolat. Mai mult decât că îl ocoleau, din când în când, râdeau de el. Încet-încet, Sergiu s-a decis să vină mai rar pe la facultate. Nu avea chef să fie văzut ca prostul clasei. Pe primii doi ani i-a terminat cu greu, dar în al treilea an a renunțat în totalitate. Mama lui muncea din greu în Germania ca să-l țină în facultate. Îl suna din când în când, îl întreba cum se simte, ce face, dar nu a aflat nimic despre faptul că nu mai este la facultate din anul 3.
În perioada sărbătorilor, când se aduna toată familia acasă, la Piatra Neamț, mai încercau părinții să smulgă informații, dar el le spunea foarte serios că totul este în regulă și că nu trebuie să aibă grijă. Așa trece mai mult de un an, când Sergiu se închide în camera lui și acolo își petrece timpul, jucându-se pe calculator și cu altele, neimportante. Într-o zi, sora lui a venit să-l viziteze și a intrat surprinzător pe ușă, fără să bată înainte. L-a prins într-un moment intim, când el se masturba. Speriată de eveniment, își sună părinții că trebuie să vină urgent că ceva nu este în regulă.
Familia, cu multă frică de Dumnezeu și cu credință îl duce la un preot și la un control medical. Sergiu se spovedește la preot și i se confesează doctorului. Medicul îi găsește răni mari în organul de reproducere. Medicul află de la băiat că el a intrat într-o obsesie puternică în acest sens și o face singur de 10/12 ori pe zi, în unele zile. Cam la un sfert de oră sau jumătate revine asupra obiceiului, de unde și rănile avute. Medicul urolog îi dă creme și pastile, preotul îi spune că a făcut mari greșeli și că trebuie să vină cel puțin trei săptămîni și să citească din psalmi și rugăciuni. Doar că după câteva săptămâni, nici o îmbunătățire, nici fizic, nici spiritual. Băiatul, cu obiceiul lui, în continuare.
Atunci, se ajunge la mine. Spre diferență de preot și doctor care i-au interzis să se mai satisfacă singur cu avertizarea unor complicații severe cu pedepse mari, eu mă feresc să îi interzic asta, știind că în momentul când am să-i interzic un lucru pe care el nu poate să-l oprească, o să se simtă vinovat și față de mine și nu o să accepte continuarea tratamentului psihoterapeutic. Într-adevăr, el continuă să vină la ședințe, un lucru care, încă de la început m-a bucurat că este dispus să îl facă. Am învățat, din discuțiile noastre, că este o fire timidă, retrasă, nesigur pe el, cu probleme de identitate personală masculină, cu sentimente de inferioritate față de el și față de alți copii de vârsta lui și că niciodată nu a avut nici o experiență sexuală cu o fată. Văd că niciodată părinții nu l-au oprit de la ceva, i-au dat tot ce se putea material, dar dialogul nu prea a existat nici intim, nici general.
Când s-a adâncit relația între noi, văzând conflictul puternic între dependență și independență, m-am gândit că el a transformat acest conflict într-o stare obsesiv-compulsivă, masturbându-se. El începe să înțeleagă ce trebuie să facă de fapt și de drept, se calmează progresiv, se reduc stările obsesive și dependența lui de auto-satisfacere. Am ajuns într-o lună și jumătate aproape la situația de a renunța definitiv la obiceiul său. Și cu el, tratamentul a fost foarte util și eficient. El s-a lăsat de facultatea de silvicultură și s-a orientat spre inginerie în construcții. A terminat facultatea și este astăzi căsătorit, cu doi copii.
Și în cazul lui Sergiu m-am întrebat eu și i-am întrebat și pe părinți: Cum se poate să investești în copil atât de mulți bani, fără să verificați direct sau indirect, fără să știți ce probleme personale are când stă singur, departe. Răspunsul lor a fost că a crezut că este destul să-l ajute material fără să-l toace la cap sau să-l întrebe pentru că s-au temut de conotațiile negative ale implicării. Aici, s-a pus bază pe cumințenia băiatului, fără să știe că ea este patologică.
Din păcate, sunt mii de copii care sunt înscriși la facultăți, părinții îi ajută dar ei nu se duc la cursuri, fac altele, numai facultate, nu. Poate cineva care citește acest articol se va regăsi în aceste evenimente și o să înțeleagă că nu este destul să dai bani copilului tău, trebuie să te implici și să fi alături de el.
Aștept sugestiile și comentariile dumneavoastră.
Sursa foto: mihaivasilescublog.ro
Dr. MIRON ITZHAK
Psiholog principal clinician cu drept de supervizare
Director Institut Miron- Cabinet de pshihologie
Piatra Neamț, str. Mihai Eminescu, nr. 3, bl. D4 sc. B ap. 37 parter
Tel 0233/236146; 0747/627.971; 0724/225214
e-mail: takimiron@yahoo.com
site: www.psiholog-dr-miron-itzhak.ro
