Femeia care a refuzat să bea apă * Doctor MIRON ITZHAK
Psiholog principal clinician cu drept de supervizare
Rare sunt cazurile în care reușesc, doar după câteva ședințe, să rezolv o problemă psihică apăsătoare, care stă de foarte mult timp în sufletul omului și nu îl lasă în pace până când situația nu se agravează, sau până la moarte. Or, dacă are noroc să cadă pe mâini bune, să colaboreze bine, se poate ajunge la rădăcina problemei cât mai repede.
Așa a fost cazul Emiliei, nume fictiv, care a ajuns la mine după probleme serioase de anxietate dar, cea mai gravă situație a fost că nu putea să bea nici măcar o picătură de apă. Situația era atât de apăsătoare că exista riscul ca ea să moară (cercetările arată că omul poate să trăiască fără lichide până la 72 de ore).
La fiecare încercare a doamnei Emilia de a pune o picătură de apă în gură, intra într-o stare de neliniște, vomita, simțea o apăsare în stomac și în inimă și simțea că moare.
Emilia avea 45 de ani, lucra într-un loc foarte apreciat și avea o funcție importantă. De când s-au sfârșit relațiile cu soțul ei, s-au acutizat problemele pe care ea le-a avut dintotdeauna. Atât de tare s-a simțit abandonată că avea nevoie de o fată să fie în compania ei 24 de ore. Nu putea să rămână singură acasă.
Din motive profesionale și din cauza locului de muncă pe care ea îl avea în afara orașului, trebuia să fiu foarte concis și concentrat și să aplic o metodă psihoterapeutică dură pentru a putea obține rezultatele cele mai bune. Nu aveam timp să urmăresc cazul și să lucrez cu ea lejer. Era vorba și despre faptul că dacă nu reușea să bea ceva în câteva zile trebuia să meargă la spital și să fie hidratată prin venă. Lucru pe care ea l-a refuzat.
După prima ședință de cunoaștere generală, a doua ședință era tot de cunoaștere, dar am hotărât să pun accent pe cuvântele lichid și apă, ce îi spune această asociere de cuvinte, ce simte ea când folosesc aceste două cuvinte. Spre surpriza mea, Emilia a colaborat cu mine exceptional. Am simțit-o dintr-o data foarte serioasă, încruntată și brusc, a început să plângă ușor. Pe lângă acestea, a început un monolog, care, trebuie să recunosc, și pe mine m-a afectat foarte mult:
“Părinții mei erau boieri. După război și schimbarea regimului, multe persoane care înainte de război au avut un statut foarte bun ca și familia mea, au început să fie persecutate. L-au căutat pe tata, l-au acuzat de toate lucrurile pe care, sunt precisă, nu le-a făcut. Eram un copil mic, de 7 ani, când tata a dispărut din viața mea. Eu am întrebat-o pe mama unde e tata. Ea s-a ferit o perioadă lungă să îmi povestească, până într-o zi, când mi-a zis; vrei să îl vezi pe tata? Eu am sărit în brațele ei și am zis: Sigur!
De tot drumul unde am plecat cu ea până spre sudul țării, nu îmi amintesc mare lucru. Mama a pregătit tot felul de mîncăruri, a pus prăjituri într-un bagaj plin pe care îl bănuiam că e pentru tata. Dar nu știam deloc unde mă duce mama și unde este el. Nici nu am vrut s-o întreb, era foarte tristă și simțeam că mai bine să nu pun întrebări care o vor supăra. Și așa, în tăcere, o zi întreagă ne-a dus trenul până am ajuns la destinație. Țin minte că era o iarnă friguroasă, cu zăpadă multă. Am ajuns într-un loc unde s-a deschis o poartă mare. Erau altfel de case decât cele pe care le văzusem până atunci, de maxim un etaj. Mergeam îndrumate de două persoane îmbrăcate în uniformă, și acolo, lângă ușă, ne-am oprit. Una din persoanele care au mers cu noi a strigat tare numele lui tata. Deodată, am văzut că la o ușă cu geam de zăbrele apare un bărbat pe care, la prima vedere, nu am reușit să-l identific. Mama s-a apropiat de el, printre gratii s-a apropiat cu degetele de fața lui și a început să plângă. Era tata. Uscat, cu buze uscate. Primul lucru care a întrebat-o pe mama a fost dacă a adus fetița cu ea. Ea m-a arătat și m-a chemat lângă ea. Eram mica și nu puteam să mă apropii și să-l ating. El a încercat, cu degetele, să mă prindă, dar n-a reușit. La un moment dat mi-a zis: Emilia, dă-mi puțină apă, te rog, mi-e sete. M-am uitat la mama și nu știam ce să fac. Ea s-a aplecat, a scos o sticlă de apă, m-a ridicat în brațe. Nu puteam să îi dau tatei toată sticla și atunci mi-am udat degetele, și printre gratii, am întins mâna pe buzele lui, l-am atins și l-am mângâiat cu picăturile de apă“.
Emilia se oprește din monolog, se uită la mine de parcă ar avea nevoie de aprobarea mea de a continua. Eu o încurajez să vorbească mai departe. Ea îmi spune că tatăl ei era atât de fericit când a văzut-o și când i-a udat buzele lui uscate!
După asta, tata a întrebat-o despre școală, despre prieteni, i-a zis că îi pare enorm de rău că nu este alături de ea.
Emilia a tăcut. Pentru ea, evenimentul cel mai puternic era să-i dea lui apă, să-l atingă pe tatăl și să simtă că a făcut ceva bun pentru el.
Îmi povestește că s-au întors, apoi, acasă. Dacă până atunci prea puțin vorbiseră despre tatăl ei, acum știa exact unde este, cum arată și cum se simte. Singurul lucru pe care nu l-au discutat a fost de ce este el în închisoare. Lucru pe care avea să-l afle mult mai târziu, când o să se maturizeze.
Ce s-a întâmplat, m-am întrebat eu pe mine, ce legătură poate să existe între fetița de 9 ani și starea ei de acum? Pentru Emilia, a fost prima dată când l-a vizitat pe tatăl ei și a fost și prima data când i-a dat să bea apă, l-a bucurat udându-i buzele. Ea s-a simțit ca tatăl ei care, în nevinovăția lui a fost închis; buzele lui, care reprezintă atașamentul și iubirea, erau uscate de lipsa de apă. În același timp, ea a avut clișeul acestei întâmplări dramatice, pe care nu a uitat –o niciodată. Evenimentele semnificative petrecute atunci, în copilărie, nu au fost uitate. Ea le folosește în prezent în legătură cu ea însăși și cu eșecurile pe care le are în legătură cu relațiile ei personale. Refuzul de a bea apă este sinonim cu suferința ei care are rădăcini în suferința tatălui însetat, căruia ea i-a udat buzele. Ea, ca multe alte persoane, împrumută un eveniment semnificativ tragic din copilăria ei și îl folosește ca să accentueze problema și suferința ei. Neputința ei de a bea este exact neputința tatălui de a bea, ca, la sfârșit, să vină fetița lui iubită să îl vindece cu degetele ei umede de apă.
Așa gândește Emilia și în prezent. Ea se poziționează ca victimă, ca o persoană care suferă și care trebuie să fie ajutată, cum ea și-a ajutat tatăl. Prin cineva care ține la ea și care îi va da mici picături de apă pentru sănătate.
Interpretarea psiho-dinamică și psiho-analitică o surprinde. Mai ales, când o întreb: tu l-ai salvat pe tata, dar cine crezi că te salvează pe tine? Răspunsul ei este că nici tatăl nu a știu cine o să vină să îl salveze, dar era important ca fata lui să o facă.
Și atunci, o întreb din nou, cine crezi tu că va veni să te salveze?
Ea se gândește puțin și îmi răspunde: persoana care mi-a făcut cel mai rău și care m-a abandonat, el trebuie să mă salveze!
M-am gândit la răspunsul ei, care era spontan și destul de logic, dar nu era răspunsul bun, pliat pe realitate. Pentru că știam că nu el poate să o salveze, numai ea se poate salva pe sine.
Pentru a reuși să o facă să înțeleagă asta, am rugat-o să-și imagineze cum a reușit tatăl ei să fie atât de mulți ani închis într-o celulă murdară și să nu cedeze. Din momentul când i-am dat speranța și posibilitatea să se gândească la faptul că ea este pionul principal, așa cum și tatăl ei a fost, și că legătura între evenimentele care se leagă prin setea tatălui și imposibilitatea ei de a bea apă, a înțeles imediat că nu mai trebuie să se blocheze și să încerce să bea și să rezolve. această problemă.
Emilia trebuia să vină la mine la următoarele ședințe, dar serviciul departe a făcut să nu mai poată ajunge și să rupă relațiile pacient – terapeut. Ani de zile m-am întrebat ce s-a întâmplat cu ea. Oare a reușit sau prin abandonul vizitelor a regresat și mai mult? Răspunsul mi s-a dat pe două căi. Prima, prin persoane apropiate de ea, care mi-au zis că și-a revenit, că bea apă normal . A doua cale, prin aceea că urmăresc activitățile ei și sunt sigur că nu ar fi putut progresa așa frumos dacă nu ar fi fost bine. Faptul că a rupt imediat legăturile mi-a dovedit că trebuia să rupă firul de dependență și să-și dovedească că ea este singura capabilă să își rezolve problema.
Aștept comentariile și sugestiile dvs.
Dr. MIRON ITZHAK
Psiholog principal clinician cu drept de supervizare
Director Institut Miron- Cabinet de pshihologie
Piatra Neamț, str. Mihai Eminescu, nr. 3, bl. D4 sc. B ap. 37 parter
Tel 0233/236146; 0233/234426; 0724/225214
e-mail: miron@ambra.ro
site: www.psiholog-dr-miron-itzhak.ro
