Judecătorul pe canapeaua psihologului *Doctor MIRON ITZHAK
Psiholog principal clinician cu drept de supervizare
Sunt câteva meserii pe care le consider “sfinte“ și, de când mă știu, pun mare preț pe cei care le practică. Asta înseamnă că pentru mine, acești oameni sunt considerați “mai ridicați“ decât alții, oameni a căror inteligență și capacitate cognitivă sunt foarte înalte și au și un atuu față de alții: capacitățile lor morale și valorile lor sunt puternice; au discernământ și echilibru în a discerne între bine și rău.
Din meseriile pe care eu le consider atât de înalte- aș spune trei – anume cele care au și o barieră foarte puternică între mine și ele, și, bineînțeles că le-am învăluit și într-un fel de mit despre care astăzi, cu maturizarea mea personală și profesională reprezintă mai mult fanteziile mele care nu au treabă cu realitatea.
Când mă refer la aceste trei meserii mă refer la judecători, doctori în medicină și agentul secret al serviciilor speciale în fiecare țară.
Ca să clarific conceptele mele, am să aleg astăzi să vorbesc despre judecători și medici și o să încep cu prima meserie: judecătorul.
Menționez că tot ce este scris aici este adevărat dar e schimbat în așa fel ca nimeni să nu poată să identifice cazul.
Cu mulți ani în urmă, apelează la mine o doamnă pentru o programare în probleme de cuplu și de familie. Au ajuns cât mai târziu pentru că femeia m-a rugat să îi primesc la o oră la care oamenii nu mai așteaptă în antecamera mea.
S-au așezat, păreau să aibă în jur de 30 către 40 ani. La chestionarul pe care trebuia să îl completeze, soțul , la căsuța “locul de muncă“ a scris consilier juridic.
I-am întrebat cine vrea să înceapă și să descrie problema. Femeia a sărit prima și a zis:
“Domnule doctor, eu eram aproape să mor. Am avut o ceartă cu soțul meu după ce a consumat alcool, m-a bătut și se pot vedea semnele lăsate, m-a sugrumat și dacă mai dura câteva secunde nu mai trăiam.
Vreau să faceți ceva să-l ajutați ca să scăpăm de aceste probleme, pentru că nu se mai poate! “.
Soțul a stat liniștit pe scaunul său și a confirmat tot ce mi-a zis soția. Numai că el a adăugat și faptul că este foarte stresat de serviciu și ca să se calmeze trebuie să bea. La întrebarea mea cu ce se ocupă și unde lucrează mi-a zis că confidențial și preferă să nu răspundă. I-am spus că din acest cabinet nu iese nici o informatie și că poate să fie sigur că tot ce mi se spune știu să le selectez dar am nevoie de amănunte ca să înțeleg ce fel de stress are. Omul s-a liniștit și după această promisiune, mi-a zis:
“Domnule doctor, sunt judecător! “
M-am uitat la el și nu i-am arătat ce simt. Într-adevăr, aveam un verișor judecător în Israel, dar, după ce s-a făcut judecător s-a retras, a răcit relațiile cu mine și asta m-a pus pe gânduri despre acești oameni care au o mare responsabilitate și eu mă întrebam mereu cine sunt acești oameni, sunt ca noi, și ce diferă între ei și mine, de exemplu.
Revenind la cazul de față, pot să spun că el arăta extraordinar de bine, se exprima frumos, iar eu eram pentru prima oară lângă un astfel de om, judecător, pe care trebuia eu să-l tratez.
L-am întrebat ce îl frământă așa de tare la serviciu lui ca judecător. El s-a uitat la mine de parcă nu a înțeles întrebarea, I se părea fie prea simplă, fie prea complicată. După o mica ezitare, mi-a spus:
“Sunt între ciocan și nicovală. Am presiuni din partea persoanelor de rând și puțin mai sus puse, am presiuni și din partea Procuraturii, și din partea președintelui instanței plus că aproape în fiecare caz există intervenții din partea mai mutor oameni de influență și s-a creat un lanț puternic care ajunge la mine și pe care nu pot să-l rup. Știu că dacă nu mă supun imediat, o să fie deschisă cutia Pandorei. M-am obișnuit să primesc și șpagă. Diferă de la caz la caz. “
Omul știa că nu sunt din România, nu aparțin nici unui clan, și putea să aibă încredere că ce spune n-o să fie împotriva lui. Și totuși, m-a îngrozit povestea lui, care îi creează o stare de anxietate puternică, o nervozitate, tendință de a se relaxa prin băutură până la violență domestică.
În toți anii de facultate am învățat că eul autentic este în omul care poate să-și exprime atitudinea și comportamentul lui în mod echilibrat cu stările interioare și exterioare. Capacitățile morală și intelectuală trebuie să fie clare. Capacitatea morală la un judecător este reprezentată de cartea legii, clar, ce ai voie și ce nu ai voie să faci. Numai că am văzut la acest om cum a învățat să interpreteze și să analizeze cartea legii prin ochiii lui subiectivi, și, cum pentru asta, ca să îndulcească pedeapsa, primea o sumă imensă de bani. Omul a intrat în cușca leului și nu știa cum să iese.
Când s-a sfârșit ședința, i-am zis: eu sunt dispus să te văd și să începem psihoterapia individuală dar și de cuplu.
Întrebarea mea este când crezi tu că poți să decizi să te lași de aventura șpăgii sau alte foloase în dosarele pe care le judeci (aici trebuie să spun că metoda pe care doream să o aplic în cazul judecătorului nu putea să meargă pe două măsuri paralele; să îi permit să meargă pe drumul pe care a luat-o și în același timp să fac cu el psihoterapie; trebuia ca el să hotărască dacă este dispus să se lase).
Răspunsul lui a fost: “Domnule doctor vreau să îmi permiteți să continui cu dvs și vreau să fiu sincer cu dvs. Mai am un caz care, în trei săptămâni se sfârșește, trebuie să dau hotărârea. Acolo sunt implicate mai multe persoane și trebuie să primesc o sumă foarte frumoasă. După acest caz, continuăm tratamentul cu ideea că începem totul din nou“.
Eu i-am zis că îmi pare foarte rău și că nu cred că pot lucra cu el în perioada în care el face lucruri cel puțin neclare și că eu permit aceste lucruri în terapia mea. I-am propus altceva, ca din momentul în care se decide să nu mai ia șpagă să mă sune și să începem ședințele de psihoterapie.
Am știut că omul nu este pregătit pentru psihoterapie și am crezut că prin metoda mea am să-l forțez un pic să apuce pe drumul cel bun. Dar, din păcate, nu am mai primit nici un telefon și am pierdut legătura cu el.
Într-o zi, după o perioadă mai lungă, citesc într-un ziar că judecătorul respectiv a fost arestat după ce un polițist i-a organizat un flagrant în care i s-a dat o sumă de bani.
A fost condamnat câțiva ani buni la închisoare. Într-o zi frumoasă, mă văd cu el și, surpriza mea cea mai mare este că el îmi povestește că a fost eliberat cu dreptul să profeseze, dar ca avocat.
Lupul își schimbă părul, dar năravul, ba. El, ca avocat, păcălește clienții, le ia sume de bani și mai face alte măgării pentru care mai este condamnat încă o data. Alți ani de închisoare. Apoi, este eliberat din nou după o perioadă de timp.
Nu mai știu ce e cu el și ce face astăzi. Desigur, povestea lui m-a întristat. De atunci și până astăzi am tratat pacienți judecători din toată țara. Am observat după aceste experiențe că, la urma urmei, nu contează funcția pe care o ai. Judecătorii pe care i-am văzut lucrau sub stress puternic, mari conflicte determinate de legea neclară și permisivă, de valori și norme confuze care lasă loc de interpretări. Acești oameni, atunci, la sfârșitul anilor 90, erau aleși pe baza pilelor, relațiilor și apartenenței politice. Atunci, bineînțeles că nimeni nu a verificat profilul lor psihologic și personalitatea lor problematice pentru meseria de judecător. Astăzi, aparent, drumul este mult mai riguros pentru a accede în această funcție: trebuie să intre în școala de magistratură de doi ani, în urma unor examene foarte dure. Trebuie să treacă cel puțin doi ani să facă față cerințelor uriașe din punct de vedere al materialului congnitiv al meseriei. Și, chiar dacă faci față, tot nu este sigur că vei fi cel mai puternic și bazat că vei intra în magistratură, sfânta pilă românească funcționează mereu. Dar trebuie recunoscut faptul că sistemul actual este mai bun ca atunci.
Cea de a doua meserie pentru care am un respect colosal, este cea de medic.
De când eram mic, mă uitam la un doctor, de jos în sus. Mă simțeam foarte inferior în raport cu doctorul și cu meseria lui. Dacă mă gândesc bine, medicul avea un rol foarte mare în copilăria și adolescenta mea. Mama era bolnavă cronic de mai multe boli. Și se trata și ajungea destul de des la medici. Pentru mine, rezistența mamei și viața ei depindeau de farmecul și capacitatea doctorilor care o tratau și îi prelungeau viața. Știam că un medic trebuie să aibă o prezență frumoasă fizică, bun limbaj professional, știam că se dăruiește altora mai mult decât sieși.
Cu toate acestea, din cauza problemelor materiale și familiale din casa noastră, cu toate că potențialul meu intelectual era mai mare decât la majoritatea copiilor, la vârsta de adolescență, după ce am trecut din clasa a patra direct într-a șasea, am început să simt micile diferențe dintre mine și alți copii, mai ales la matematică. Eu care, în clasa a patra eram cel mai bun din clasă, m-am trezit că luptam doar pentru poziția de mijloc.
Trecerea de școala gimnazială la liceu nu mi-a făcut o mare cinste. Am simțit că sunt depășit de alții și dacă știam că elevii cei mai buni se vor duce la facultatea de medicină și doar un procent foarte mic este acceptat, visul meu să fiu medic s-a depărtat. Medicina, pentru mine, a fost atunci modelul ideal de profesie pe care îl aveam. Dar, între ideal și realitate a fost o mare discrepanță. Așa că pe cine intra la medicină și pe se făcea medic îl apreciam și îl respectam foarte mult. Eu am fost nevoit să aleg o altă cale, să dau în timpul armatei bacalaureatul și să mă lupt pentru a fi primit la universitate.
Îmi plăcea, atunci, istoria și, m-am gândit că cel mai bine ar fi să învăț o meserie care îmi place. Faptul că îmi plăcea partea socială m-a făcut să aleg și alte facultăți cum ar fi asistență socială, sociologie, antropologie, și toate acestea au fost ca să pot ajuta oamenii și să pot fi dacă nu medic, măcar un bun terapeut. Și, într-adevăr, peste tot unde am lucrat am fost premiat ca un psiholog foarte bun.
După ce am terminat doctoratul în psihologie și am deschis cabinetul, am simțit că fac o muncă sfântă, dar, sincer să fiu, tot timpul aveam un sentiment de inferioritate față de cei care au terminat medicina. Într-o zi, primesc un telefon de la o doctoriță cu care lucrasem ca medic școlar. Îmi spune că a primit scrisoarea mea pentru testarea psihologică a profesorilor și vrea să se întâlnească cu mine pentru a discuta pe larg modalitatea de testare. Încântat și surprins că un medic vrea să știe la ce metode apelez, o chem la mine să discutăm despre toate metodele. Îmi place de ea, și profesional dar și personal. Încerc să văd care sunt atitudinile ei, până unde putem ajunge la o discuție profesională și mai puțin profesională, și o invit la mine să avem o continuitate în dialog. Ea nu se lasă ușor, ca o pradă ușoară și acceptă invitația după vreo două săptămâni. Până să vină, mă gândeam la meseria ei, la faptul că aveam un sentiment de inferioritate față de medici și de mare apreciere față de ei. Mă gândeam că dacă ea a acceptat să vină în casa mea știe consecințele și, ca un bărbat normal mă gândeam cum o să ne petrecem seara.
Vine. Ne așezăm față în față la un pahar de vin și începem să discutăm. Credeam că voi dirija eu discuția, dar, cu mult curaj, mă ia la întrebări despre trecutul meu. În acel moment aveam o dilema: să ocolesc întrebările și să preiau eu controlul sau să văd ce vrea ea. Aleg calea a doua. Se face trei dimineața și ea spune că pleacă. Eu îi propun să o conduc și ea spune că nu e nevoie și că totul e în regulă. Doctorița pleacă iar eu rămân cu mai multe semne de întrebare, de ce am lăsat-o să plece, de ce am lăsat-o să controleze ea lucrurile, unde eram eu ca bărbat. Sentimentul meu de inferioritate față de medici ieșise la suprafață și faptul că aveam 6 facultăți nu m-a făcut decât să clachez în fața unui medic școlar. La 6 dimineața realizez că am pierdut o șansă cu o doctoriță simpatică. La ora 11 sună telefonul. Pe linia a doua era ea. Îmi spune:
“Vreau să-ți mulțumesc pentru o seară minunată! “
Eu o ascult și nu-mi vine să cred. Și îmi spune: “M-ai respectat, m-ai lăsat să vorbesc, ai fost sincer , ți-am căutat slăbiciunile și tu ai vorbit firesc despre ele“.
Lucrul acesta ne-a stârnit o curiozitate reciprocă. Mă interesa totul la ea, inclusiv meseria ei.
Au trecut de atunci 17 ani, am învățat prin ea să văd omul și mai puțin meseria ori funcția de doctor care mă fascina foarte mult și mă inferioriza. Dintr-o data, am putut prin ea să fac o alegere corectă și să îmi spun că înainte ca un om să fie doctor, el este om. Personalitatea lui în totalitate creează puterea. Într-adevăr, sunt foarte mulți medici care au intrat la facultate când cerințele erau minimaliste. La acei studenți, pe bază de bacalaureat și examenul de admitere nu se cerea prea mult. În Israel îți cere un interviu psihologic individual și de grup, există o comisie specială de disciplină etică unde se observă părțile moralmente slabe, dacă merită sau nu să se investească atât de mult în el.
Această doctoriță este acum soția mea. A învățat ca medic să respecte atitudinea mea ca psiholog și eu am învățat punctele ei puternice ca medic. Acel mit pe care l-am avut din copilărie referitor la medici, starea mea de inferioritate, s-au schimbat în starea de egalitate profesională și personală.
Sper că v-am convins ori că v-am lămurit despre miturile care există la fiecare dintre noi, legate de părțile noastre subiective și care nu au nici o legătură cu adevărul.
Aștept comentariile și sugestiile dvs.
Dr. MIRON ITZHAK
Psiholog principal clinician cu drept de supervizare
Director Institut Miron- Cabinet de pshihologie
Piatra Neamț, str. Mihai Eminescu, nr. 3, bl. D4 sc. B ap. 37 parter
Tel 0233/236146; 0233/234426; 0724/225214
e-mail: miron@ambra.ro
site: www.psiholog-dr-miron-itzhak.ro
