Duminică, 4 octombrie, se vor împlini 75 de ani de la momentul frângerii unui destin. Destinul lui Petre Andrei (1891-1940), profesor la Universitatea din Iași, sociolog și filosof, om politic, ministru al Educației Naționale (președinte, din această calitate, a Comisiei de Bacalaureat a Regelui Mihai I) promitea să fi altfel. Doar că, spre deosebire de foarte mulți dintre intelectualii contemporani lui și extrem de vizibili și astăzi, Petre Andrei nu s-a predat pe altarul iluziilor totalitare. A fost, dimpotrivă, unul dintre foarte puținii intelectuali de orientare democratică în această „eră a extremelor“, cum a numit-o istoricul Eric Hobsbawm, care a marcat secolul XX. Petre Andrei a avut o ascensiune intelectuală fulgerătorare, date fiind calitățile sale extraordinare: a devenit asistent la Universitatea din Iași încă de când era student, iar după absolivire i-a urmat la Catedra de Sociologie profesorului Dimitrie Gusti, care a plecat la Universitatea din București. Provenit dintr-o familie modestă, și-a pus amprenta, ca profesor, asupra a generații de studenți și a amprentat sociologia românească din perspectiva interpretării realității sociale prin metodologii calitative. Bursier în Germania în mai multe rânduri, a fost în permanență la curent cu ultimele dezvoltări științifice ale unui domeniu aflat încă sub semnul pionieratului. Deloc întâmplător, date fiind cărțile sale publicate în Germania la finele primelor două decenii ale veacului trecut, este citat în celebra „Ideologie und Utopie“, semnată de gânditorul neormarxist Karl Mannheim. Dincolo de calitatea sa academică, Petre Andrei a fost însă și un autentic intelectual public, într-o epocă în care societatea europeană, inclusiv cea românească, articula falii, clivaje, fie în funcție de ura de rasă, fie în funcție de ura de clasă. Ca intelectual public, sociologul a rămas într-o zonă de neutralitate față de atracția totalitară și a militat împotriva extremismului de orice fel. Bunăoară, după asasinarea, ziua în amiaza mare, a prefectului de Iași Manciu de către Corneliu Zelea Codreanu, într-o ședință a Senatului Universității din Iași, Petre Andrei a fost singurul care s-a ridicat și i-a spus lui A.C. Cuza, „statuia“ antisemitismului din spațiul public românesc, „domnule, sunteți autorul moral al acestui asasinat, pentru că dumneavoastră ați țintit, iar Codreanu doar a apăsat pe trăgaci“. Se întâmpla în 1926. În același an, printre primii în lume și cu siguranță singurul din spațiul românesc, Petre Andrei a scris un studiu critic la adresa fascismului. În vreme ce lumea-ntreagă era extaziată în fața avansului acestui curent din care s-a născut, ulterior, totalitarismul nazist, Petre Andrei a avut clarviziunea de a spune un ionescian „Nu!“, avertizând cu privire la pericolele unui asemenea curent. Studiul a văzut lumina tiparului în 1927 și rămâne un reper pentru profunda înțelegere a acestui fenomen politic de factură populistă care a dat naștere crimelor în masă. Dar Petre Andrei nu a iertat nici extrema stângă, fapt vizibil într-o carte ce apare câțiva ani mai târziu, intitulată „Sociologia revoluției“, în care se regăsește o analiză la fel de fină a pericolului bolșevic. Să ne gândim puțin: e aceeași perioadă în care intelectualii d evază „paradisului interbelic“, recte Nae Ionescu și ucenicii săi (Mircea Eliade, Constantin Noica, Emil Cioran), recuperați extatic după 1990, se înregimentau în Mișcarea Legionară și susțineau cultul morții și alte prostii iraționale. Ni se spune, astăzi, că ar trebui să le iertăm aceste derapaje, dată fiind opera lor (absolut discutabilă, din punctul meu de vedere, dar asta-i altă problemă). Fie, să fie iertați. Pe Petre Andrei, însă, legionarii nu l-au iertat: pe 4 octombrie 1940 au venit să-l aresteze, iar savantul, știind că va împărtăși soarta lui Nicolae Iorga, s-a sinucis. Poate că acum, la 75 de ani, un moment de reflecție ar putea determina măcar asumarea perioadelor de insanitate din istoria noastră recentă. Așa cum au fost fascismul și comunismul.

Prof.univ.dr. Daniel Șandru

Loading...
DISTRIBUIȚI

LĂSAȚI UN MESAJ