Există o imagine tulburătoare, surprinsă în mod miraculos de un fotograf aflat la fața locului, în Berlinul anului 1964, oraș prin mijlocul căruia a trecut, până în noiembrie 1989, un zid ce despărțea două lumi și două seturi de valori politice și sociale fundamental diferite, ba de-a dreptul antagonice. Imaginea este aceea a unui tânăr grănicer din forțele armate ale Germaniei comuniste, aflată sub control sovietic, care, părăsindu-și postul, sare în fugă peste gardul de sârmă ghimpată ce despărțea o jumătate de națiune de Germania liberă și democratică. Aveau să mai treacă 25 de ani din acel moment în care tânărul soldat a ales, riscându-și viața, calea libertății, până la căderea Zidului Berlinului.

Săptămâna ce tocmai se încheie, pe data de 3 octombrie, au trecut 25 de ani de la un alt moment important al istoriei noastre recente: reunificarea Germaniei, întâmplată în 1990. Sunt date simbolice, cea din noiembrie 1989 și, respectiv, aceea din octombrie 1990, pentru că dau seama despre modul în care răul extrem a marcat secolul tecut și lumea noastră contemporană. Mai întâi, răul politic al fascismului, care în Germania a luat chipul nazismului ce a declanșat cel de-al doilea război mondial; apoi, răul politic al comunismului, care a dominat jumătate din Europa în epoca postbelică. Ambele totalitarisme s-au constituit în cele două fețe ale răului absolut, iar Germania este țara care le-a resimțit, deopotrivă de acut, pe amândouă.

Loading...

Dacă denazificarea postbelică a însemnat, în aceeași măsură, și o asumare a unui trecut dureros și a memoriei vinovate de crimă (e tulburător, în acest sens, filmul recent apărut, intitulat „Labirintul minciunilor“), comunismul a lăsat, la rându-i, urme traumatizante pentru memoria colectivă. Să ne imaginăm o națiune care, vreme de aproape jumătate de secol, a fost împărțită în două la propriu, a fost separată în mod brutal; să ne imaginăm familii care, fără voia lor, au fost rupte în două de un zid ridicat temeinic de către sovietici, „ctitorie“ ale cărei urme se văd și astăzi, nu doar în Berlin; să ne imaginăm ce au însemnat incercările disperate și, foarte adesea, fatale ale germanilor din Est de a evada în Vest prin orice mijloace, de la săparea unor tuneluri pe sub zid și până la disperate zboruri cu deltaplanul peste acesta. Sunt, toate acestea, elemente ale unei realități pe care a conturat-o insanitatea politică de factură totalitară. Tocmai din acest punct de vedere, căderea Zidului Berlinului, în noiembrie 1989, a reprezentat simbolul eliberării Europei Centrale și de Est de sub jugul comunist. De nu mai mică importanță, reunificarea Germaniei, act politic și de voință populară înfăptuit pe 3 octombrie 1990, a fost semnul unei reveniri la normalitate și la decență în arealul politicii relațiilor internaționale, dar și finalul dominației sovietice extinse până în inima Europei. Acum, la 25 de ani după, Europa, conturată, de astă dată, din punct de vedere instituțional, într-o Uniune, este din nou supusă provocărilor, cu o Rusie care iarăși îi împunge coasta și exercită presiuni ce nu mai au nici măcar caracter diplomatic și cu o criză dată de imigranții refugiați, încă discutabil gestionată. Și poate că, tocmai de aceea, raportarea la date simbolice precum cele redate în acest text înseamnă nu doar o încercare de a învăța din istorie – chiar din cea recentă – ci și una de a înțelege caracterul specific al unei europenități care nu poate dispărea, în pofida oricărei provocări. (Articolul poate fi citit si in cotidianul Ceahlaul)

Dan Misăilă

Loading...
DISTRIBUIȚI

LĂSAȚI UN MESAJ