Să mă ferească Dumnezeu să mă îmbolnăvesc și să mă internez astăzi în spitalele din România! * Doctor MIRON ITZHAK Psiholog principal clinician cu drept de supervizare
Iulia, nume fictiv, se simțea foarte rău. Pe lângă boala crohn suferea e insuficiență cardiacă într-un stadiu avansat. Avea 66 de ani și nu de mult se pensionase după 35 de ani de muncă. Era foarte fericită când m-am întâlnit cu ea imediat după pensionare și îmi povestea că se simte liberă și nu mai are lupte și nemulțumiri legate de serviciu. Dar, paradisul acesta a ținut-o doar câteva luni, când, încet, încet au venit alte boli care au frânat-o, au obligat-o să stea mai mult acasă, să fie mai pasivă și să împartă ziua între bucătărie și camera personală care era doar la câțiva pași de bucătărie.
Cu mulți ani în urmă, am cunoscut-o pe sora ei, Ileana (tot nume fictiv) care a fost pacienta mea. Îmi amintesc cum într-o zi a intrat Ileana la mine la cabinet și m-a întrebat ce părere am despre sora ei care i-a propus să vină să locuiască împreună. Știind că există conflicte între ele, dar și mare iubire, știind că din punct de vedere material o să fie bine pentru amândouă că stau împreună, se ajută, alungă singurătatea, am fost de părere că e bine să se mute la sora ei. Perioada covid a fost foarte grea pentru ambele surori, mai ales pentru Iulia, care s-a închis tot mai mult în propria camera și își petrecea timpul dormind ori în pat, ori pe scaun. Toate încercările Ilenei de a o stimula, de a o scoate din acea stare care regresa, au eșuat. Săptămâna trecută s-a simțit foarte rău din cauza bolii crohn și, cu toate că a luat medicamente, nu și-a revenit.
Când situația s-a agravat, a propus Ileana să cheme ambulanța și să o ducă la spital. Spitalul din Piatra Neamț nu mai funcționează ca un spital obișnuit, cu secții diferite și cu medici specialisti fiecare în domeniul lui. Singurul spital care tratează și alți bolnavi este cel din Roman. Ambulanța ajunge acasă și o pune pe targă ca s-o ducă la spitalul din Roman. Iulia nu uită să-și ia telefonul mobil cu ea, să poată vorbi cu sora ei. Îmi închipui ce gânduri i-au trecut prin cap pe drumul către spital! Singură, este dusă știind că nu se permite nici o vizită a apropiaților în spital. Pe parcursul ultimilor trei ani de când s-a îmbolnăvit de inimă și de boala crohn, viața ei s-a schimbat în totalitate. Îngerul morții a venit lângă ea zile și nopți, dându-i gânduri negre în mod repetat. Ce o să fie, cum o să fie, oare am să supraviețuiesc?
Ajunge la spital și o duce într-o sală mare, nu înainte de a fi verificată dacă are covid. Acolo, o lasă câteva ore fără să fie întrebată, fără să vină nimeni să-i facă verificări medicale. Era în voia lui Dumnezeu. La sfârșit, vine o asistentă, îi ia sânge, și aproape nu discută cu ea decât că face strict ceea ce i-a cerut medicul. Iulia mai încearcă să întrebe asistenta ce va fi, încearcă să îi spună că o doare foarte tare, dar asistenta este atât de preocupată de ceea ce i s-a ordonat, speriată ca de bombe de propria ei supraviețuire, că aproape nu o aude, nu-i dă nici o atenție. După trei minute o lasă singură într-un pat. Gândurile Iuliei devin mai negative. Starea ei se înrăutățește. După încă câteva ore, pentru prima dată, vine un medic. O consultă și vede că ea este într-o situație proastă. Îi cere asistentei medicale să aducă oxigen și să –i pună mască pacientei. Iulia vrea să spună că știe de unde vine problema, de la boala crohn, dar e atât de slăbită și neputincioasă și, până să mai zică ceva, i se pune masca pe față. Așa rămâne câteva ore.
O sună apoi pe sora ei, care simte că nu mai vorbește clar și că este într-o situație mai grea. Ileana simte că sora ei are mască, dar e lăsată fără supraveghere. Nimeni nu știe ce are, de ce suferă. Ea știe că sora ei este neputincioasă, că nu poate spune ce boală are, de ce suferă și faptul că este lăsată singură îi scade instinctul de viață.
Soluția pe care o găsește pacienta este să adoarmă, să scape de toate suferințele și problemele ei.
Pe la 12 noaptea, Ilenei îi sună telefonul. Ea se miră de ce sora ei o sună așa târziu. Dar nu era sora. Era doctorița care a anunțat-o că o duce urgent la sala de operații pentru că a intrat în coma. La 7,30 dimineața sună din nou telefonul, și tot de la spital. O asistentă medicală o anunță să vină acolo, că sora ei a murit.
Într-o săptămână de zile, am avut două cazuri asemănătoare cu cel al Iuliei: moarte la spital, moarte neașteptată la spital. Într-un an și o lună de când a început Covid, mai mult de 40 de cazuri din cunoștințele mele, rudele mele și pacienții mei, au murit în locul unde trebuia să fie salvați.
În 9 noiembrie 2020, soția mă sună și îmi spune că tatăl ei nu se simte bine. Îi spun să cheme ambulanța. Într-adevăr, avea insuficiență de oxigen, dar nu într-o formă foarte severă. I se pune masca de oxigen. Este dus la o sală din spital, fără să fie tratat, lăsat în voia lui, fără nici o atenție, cu masca pe gură și pe nas. Dacă nouă, ca oameni normali, instinctul de moarte ne vine din când în când la anumite întâmplări, bineînțeles că la persoane mai vârstnice, mai problematice , gândul morții apare mai des, tot mai des. Faptul că nu se permite nimănui să fie apropiat de bolnav, faptul că el trebuie să se lupte singur cu problemele, îl duce la disperare și la renunțarea de a mai trăi. Ce i-a mai rămas acelui om, decât oamenii semnificativi pentru el?! Și dacă ei nu îl mai pot vizita, el rămâne fără nici o armă de apărare!
Tatălui soției mele, nu i-a priit masca și a dat-a jos în timpul nopții. Personalul s-a hotărât să-I intubeze. El a fost un om cu putere, până când a ajuns la spital unde nu a mai avut nici o putere, nici măcar de a exista. Și soarta îl duce ca să fie ars în data de 14 noiembrie când secția ATI a fost arsă în flăcări iar moartea lui a fost prin sufocare și ardere pe mai mult de 70 de procente de pe corp.
Când intrăm în dictionar să căutăm termenul spital găsim că el vine din limbile engleză și germană și înseamnă ospitalitate.
În perioada medieval ăse creează centre unde se aducea omul bolnav ca să se relaxeze, să se vindece și ca să capete putere din nou să trăiască. În majoritatea spitalelor din România, de când a început covid, s-a uitat de cuvântul ospitalitate. Ce a rămas? Lupta pentru supraviețuirea personalului și sacrificarea pacienților prin metode neadecvate. Nu am o statistică clară să arăt că din cei morți, măcar o treime ar fi putut trăi, dacă se schimba atitudinea față de bolnavi. Când bolnavul este într-o stare disperată, nu știe ce o să fie cu el. Când el dinainte este într-o stare proastă, masca pusă pe față, faptul că este parasit ore în șir în sălile de așteptare fără sprijin moral și psihologic, când nu li se permite rudelor și apropiaților să stea acolo, când stafful medical se ferește cât poate de bolnavi ca să nu fie contagiat, toate duc la un sistem care omoară oameni. Și numănui nu-i pasă. Tot ce se cere este să vii cât mai repede la spital și să-l înmormântezi cu sac sau fără sac, bolnav sau nu de covid. Nici respectul pentru mort, cu tradiții, nu mai este. Trebuie să te limitezi cu număr mic de persoane, fără pomană în amintirea celui dus, parcă am devenit și noi animale necivilizate, cu regresii de zeci de mii de ani în urmă. Nu înțeleg unde sunt toți specialiștii în direcția medicală, psihologică, sociologică, să atragă atenția și să arate că ceea ce facem acum este o linie greșită și că trebuie să facem ceva pentru a ajuta acești bolnavi care și așa erau slăbiți, cu un risc mai mare de a muri. Nu mai este nimic uman în spitale. Totul a devenit o mașinărie și cine are de suferit sunt acele persoane care s-au luptat înainte cu moartea iar acum, nu mai au nici o șansă să învingă în această luptă.
Nouă, ca supraviețuitori, nu ne-a mai rămas decât să fim într-o mare stare de anxietate și să ne rugăm la Dumnezeu să nu se întâmple ceva cu noi și să trebuiască se ne internăm. Pentru că știm din capul locului că, din momentul în care va trebui să ne internăm, drumul spre moarte s-a scurtat foarte mult. Oare acesta este jurământul lui Hyprocrate? Oare așa a vrut civilizația să fie, să pierdem respectul asupra omenirii și omului în parte?
După cel de al doilea război mondial s-au îmbunătățit puternic toate lucrurile care țineau de spital, de reabilitare, de respectul față de om. Cum e posibil ca o pandemie, cât de gravă ar fie ea, să ne aducă la o regresie în civilizația interumană atât de puternică, încât valoarea omului a scăzut așa de tare?
Dacă era după mine, în primul rând, nu obligam pe nimeni să poarte masca de oxigen, lăsam la aprecierea pacientului și eu explicam, ca medic, cât este de eficientă.
Apoi, fiecărui bolnav care se interna – și aici mă refer și la bolile generale și la covid – îi făceam o investigație complexă și lăsam pe cineva lângă el.
Aduceam un psiholog să vorbească cu el și îl întrebam ce temeri are și unde îi merge gândul.
După ce am reușit să îi găsesc diagnosticul, mă consult cu rudele și persoana bolnavă, îi spun că este important si că nu se face nimic împotriva lui.
Îl puneam într-o camera cu câteva persoane și îl lăsam să se simtă mai comod acolo cu ele, să nu fie singur. Abia după ce am făcut tot ce trebuie, dacă Dumnezeu consideră că el trebui să moară, înseamnă că datoria societății s-a terminat. Dar, după cum spuneam înainte, un mare procent din cei care și-au pierdut puterile și viața, se datorează și celor care trebuia să le insufle instinctul de viață.
Sunt sigur că o parte din voi o să se regăsească în acest articol, că ați avut parte de lucruri asemănătoare.
Aștept comentariile și sugestiile dvs cele mai bune pentru a îmbunătăți și a arăta că vă pasă de tot ce se întâmplă în acest sistem.
Dr. MIRON ITZHAK
Psiholog principal clinician cu drept de supervizare
Director Institut Miron- Cabinet de pshihologie
Piatra Neamț, str. Mihai Eminescu, nr. 3, bl. D4 sc. B ap. 37 parter
Tel 0233/236146; 0747/627.971; 0724/225214
e-mail: miron@ambra.ro
site: www.psiholog-dr-miron-itzhak.ro
