Fiecare om are propriul său drum al patimii * Doctor MIRON ITZHAK
Psiholog principal clinician cu drept de supervizare
Toată viața mea am încercat să înțeleg cognitiv și emotional cum ajunge un om până la sinucidere. Am tratat sute de cazuri care se legau , într-un aspect sau altul, de sinucidere, demonstrativă sau adevărată.
Am avut impresia că la anumite cazuri, am reușit mai bine să analizez și să intru în sufletul omului, ca să înțeleg procesul care a dus la sinucidere. Dar, cazul pe care l-am avut în ultima vreme m-a învățat un lucru: niciodată să nu spui niciodată, pentru că există tot timpul ceva care să-ți schimbe părerea.
Trebuie să subliniez că impresia și sentimentele pe care le-am avut se leagă de persoane care au fost salvate după o încercare mai ușoară sau mai gravă de sinucidere. Din păcate, persoanele care au reușit să ducă actul până la capăt, sunt acelea la care eu nu am reușit. Nu am reușit să înțeleg ce s-a aflat în sufletul lor.
Citiți cazul de mai jos și apoi, dacă doriți, spuneți-vă părerea.
Ionel, nume fictiv, s-a născut la țară într-o familie dezorganizată. El, cu încă trei surori, au supraviețuit certurilor imense dintre părinți, bețiilor lor repetate, violențelor domestice și problemelor financiare severe.
În acea atmosferă trebuia să plece la școală, să se împrietenească, să socializeze, să învețe și să lupte împotriva discriminărilor și copiilor care râdeau de el.
Capul lui nu era la școală. El abia aștepta să se întoarcă acasă, să-și ia bicicleta sau mingea și să se joace în curtea casei, singur.
Din fericire, părinții se mută din centrul orașului la periferie și acolo el simte că învățatul este mai ușor iar copiii sunt mai agreabili. Ionel se adaptează dar este un elev mediocru. Și liceul îl face mai mult forțat, capul său tot nu stă la carte.
Când vine acasă, abia așteaptă să fugă și să se întâlnească cu prietenii. Când este la școală, la fel, vrea să vină cât mai repede acasă. La un moment dat, află că există o școală militară la care trebuie să susțină câteva examene. El se înscrie și este admis. În tot ceea ce privește potențialul său cognitiv, nu a existat niciodată vreo îndoială. El a reușit cu un potential normal și ridicat să facă față în această școală militară, se adaptează și social și, își amintește că a reușit să termine școala cu o notă bună care îi permite să se încadreze în armata română, la artilerie. De când a plecat de acasă, și-a propus un lucru: eu nu vreau să devin ca tatăl meu, am să evit comportamentul agresiv, autoritar și beția.
Doar că din când în când, la o petrecere sau la vreo ocazie nu se ținea de cuvânt, își încălca promisiunea și mai bea un pahar două. Dar, ținând cont că majoritatea soldaților și persoanelor de lângă el au văzut băutura ca o normalitate și gândindu-se că el niciodată nu a sărit pragul să se îmbete până la capăt, își permitea să mai bea din când în când.
Pe parcursul a 15 ani de zile cât a fost în armată a reușit să-și găsească perechea, care lucra și ea în armată și să aibă doi copii cu soția lui. Văzând comportamentul unui subofițer în armată, l-a imitat. Stil autoritar, agresiv față de copii și față de soție. Comunicarea cu soția a fost limitată pe strictul necesar. Relația între ei, pe parcursul anilor, s-a înrăutățit în așa fel că se limita doar la strictul necesar, material și legat puțin de educația copiilor. Fiecare era pe drumul lui. Iubirea, nu mai spun, nu exista. Și totuși, faptul că el era capul familiei, i-a făcut pe soție și pe copii să accepte autoritatea tatălui.
Totul bine, până într-o zi, când el este chemat la comandantul lui, care îl roagă să îi dea niște bani împrumut ca să-și cumpere o mașină. Ionel acceptă să îi dea acest împrumut, gândindu-se că dacă va face asta, o să fie bine, o să fie avansat. Soția însă, este împotrivă, dar nu poate face mai mult decât să conteste. Când a venit momentul să returneze banii, comandantul l-a amânat mereu și, mai mult decât atât, a început să-i facă zile negre, să-l ia la întrebări, să-l critice, să-l facă să-i fie mai greu ca înainte.
Când a văzut că nu mai poate, Ionel se retrage din armată. În civilie găsește un alt serviciu și iar se ceartă cu șeful care nu îi plătește ani de zile și pe deasupra, mai muncea și la negru.
Copiii au crescut, fata pleacă la Londra să facă masteratul, băiatul se mută la casa lui. Cuibul este părăsit, mai ales că soția primește vestea că tatăl ei a murit și pleacă la mama ei, la țară, să o ajute. Acolo, face o căsuță pentru ea dar nu se sfătuiește cu soțul ei legat de această decizie, de a se muta la țară, lângă mama ei. La un moment dat, când el află despre asta, rămâne surprins și dezamăgit că el este scos din viața familiei și ea se poartă de parcă ar fi singură, fără el. Lipsa de serviciu, cuibul părăsit, dezamăgirile și problemele de comunicare cu soția, îl trimit tot mai mult la barul din cartier, alături de amici, cu tot mai multe pahare și sticle în față. Situația lui se agravează când este găsit de mai multe ori la colțul străzii, căzut și fără putere de a se ridica.
Fiind un om inteligent și sensibil, se gândește tot mai mult la felul în care a ajuns, cum a ajuns aici, de la un om atât de civilizat, cu o funcție bună la armată. Singurătatea, inutilitatea și ineficiența lui îl duc la gânduri negre care i se adună în cap cu repetitivitate obsesivă. De grijă, nici nu mai poate dormi. A rămas singur în apartament, vorbind cu pereții și, din când în când, cu copiii pe care el îi sună să îi întrebe ce mai fac.
Se apropie sărbătorile de iarnă, toată lumea ocupată cu ele, cu tradiția și obiceiurile, doar el singur în casă stă și numără stelele de pe pereți. A încercat să o sune pe soție, să-i ofere un ajutor și să petreacă înpreună sărbătorile de iarnă. Dar, soția îl refuză. În gândul lui, este ideea că peste trei zile va veni una din cele mai mari sărbători a creștinilor, Crăciunul, la care toate familiile se reunesc pentru a-și petrece timpul. Dar el se simte încolțit, singur, fără nici o soluție. Singurele lucruri care i-au rămas erau telefonul mobil și laptopul.
Trebuie să precizez că între timp, pe când soția lui refuză să mai fie împreună, el găsește încă un drum pentru a-și îmbunătăți situația. Apelează la fosta lui iubită, din liceu, care, spre surpriza lui, este disponibilă de o relație nouă, pentru că nu demult sfârșise și ea relația cu cineva. Relația a fost idilică, bazându-se pe faptul că ei doi au fost unul pentru altul prima iubire. Doar că nu a ținut prea mult timp. Ea observă pe lângă calitățile lui, și slăbiciunile lui și se hotărăște să se retragă ușor. Lucru care îl surprinde foarte tare și, cu cât ea încerca să se retragă, el devenea mai posesiv. În acea seară când el a sunat-o și când i-a cerut, pe ultima treaptă să petereacă Crăciunul împreună, și ea a refuzat.
La un moment dat, îl duce gândul să caute și să vadă pe internet care este soluția cea mai bună pentru a pleca din viața asta, fără suferință și durere și fără să se simtă rău cu el, că o să fie nevoit să stea singur acasă. El găsește, pe internet, o tehnică de sinucidere ușoară (din motive profesionale și etice nu recomand să se uite cineva la această tehnică și nici nu scriu despre ea).
Și, într-adevăr, pregătește tot ce trebuie pregătit, se așează în baie și, după câteva minute, simte că adoarme. Se trezește după câteva ore, și, când se uită în jur vede că aproape nimic nu s-a schimbat. Foarte puțin sânge în jur. Se îmbracă, cheamă salvarea și ei vin și îl internează la spital.
Când scriu aceste rânduri, mi se pare că nu am reușit să transmit acel sentiment pe care l-am avut eu când l-am auzit pe el povestind cum s-a decis să –și pună capăt vieții.
Atunci când am stat cu el de vorbă, îmi venea în sufletul meu imaginea despre acel om pe care, de fapt și de drept, cu toată vârsta lui, nu l-am simțit că vrea să trăiască, să-și petreacă timpul lui, să fie util, pentru societate și pentru el și să moară împlinit când va veni vremea. Am simțit că viața l-a purtat fără controlul lui. El a trait într-o familie în care nu și-a găsit rostul, apoi a făcut armata, a lucrat, și-a creat o altă familie. Dar nici în asta nu și-a găsit rostul. A fost autoritar cu soția și cu copiii, lucru care l-a dat peste cap și i s-a demonstrat că ceea ce a făcut el, a primit de la familie. A fost abandonat. Cât lucra în armată și aducea bani mai mulți, respectul față de el era de frică, nu din iubire. Când și-a pierdut autoritatea profesiei și salariul scăzuse, încet-încet a pierdut poziția în familie, apoi apartanența lui în ea.
În perioada când trăiam în Israel, îmi plăcea foarte mult, cu toate că sunt din altă religie, să vizitez Via Dolorosa sau Drumul Patimii. Mă întrebam ce semnifică pentru mine și societate acest simbol al Viei Dolorasa (nu din punct de vedere religios). Atunci, mi-am răspuns că fiecare om și nu contează cine, trebuie să treacă conștient sau inconștient pe drumul patimii. Noi nu știm, de fapt și de drept, că acesta este Via Dolorosa. Dar, dacă analizăm bine povestea scrisă mai sus, vedem noi o persoană care, încet, încet își pierde legăturile cu persoanele de lângă el – soția, copiii, comandantul; se duce să bea, caută împăcarea cu soția și, când nu găsește, caută din răsputeri o altă femeie, și, când nici așa nu merge, ajunge la soluția finală: sinuciderea. De multe ori, omul este dus cu voia sau fără voia lui, într-un drum fără întoarcere. Trebuie să ne ferim de aceste drumuri sau să căutăm soluții și să găsim o alternativă sau o altă prioritate în viață. Când omul ajunge la concluzia că este fără întoarcere și că nu poate fi ajutat, el apelează la moarte. Părăsirea lumii fără suferință și fără durere. Pentru că știe ceea ce urmează este cu mult mai dureros și cu mult mai multă suferință.
Îmi amintesc un caz în Israel, despre o persoană care a ajuns la un stadiu foarte grav de boală Parkinson. Atât de tare tremura că nu mai putea să țină o cană de apă și să o bea. El s-a hotărât să tragă linia finală. A scris o scrisoare către casa morții din Elveția care i-au acceptat cererea de euthanasiere.
Revenind la cazul lui Ionel. El a ieșit din spital, a ajuns la mine pentru ședințe de psihoterapie, de autocunoaștere și de dezalcoolizare. Drumul nu este ușor, dar faptul că a ajuns la mine, este încurajator și optimist. Necesită mult sprijin din partea familiei, pe care, din păcate, nu îl are și multă forță interioară și sprijin dumnezeiesc să investească în el și să-și găsească semnificația vieții, pe care nu a avut-o de când era copil.
Aștept , cu mare drag, comentariile și sugestiile dvs.
Dr. MIRON ITZHAK
Psiholog principal clinician cu drept de supervizare
Director Institut Miron- Cabinet de pshihologie
Piatra Neamț, str. Mihai Eminescu, nr. 3, bl. D4 sc. B ap. 37 parter
Tel 0233/236146; 0233/234426; 0724/225214
e-mail: takimiron@yahoo.com
site: www.psiholog-dr-miron-itzhak.ro